Foto

vineri, 29 mai 2015

Legenda "Văduvei Negre"


Se pare că Văduva Neagră nu este doar o legendă, ci o poveste cât se poate de adevărată, mai ales că protagonista ei a fost o româncă. Vera Renczi, născută aparent la Bucureşti în anul 1903, a îngrozit o lume întreagă prin crimele sale, toate cele 35 de victime fiind bărbaţi. Printre ei, şi propriul fiu de numai 10 ani.
Potrivit descopera.ro, primii ani de viaţă ai Văduvei Negre constituie şi astăzi un mister. Nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi, numele de familie aparţinând celui de al doilea său soţ.
Cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Bucureşti, în urma legăturii dintre un influent om de afaceri ungur şi o frumoasă tânără cu rădăcini în rândul nobilimii maghiare din România.
Adolescenţa ei, se pare, că a fost una marcă de aventuri scandaloase pe care tânăra le-a avut cu elevi şi bărbaţi însuraţi. Nici măcar tatăl ei nu a putut ascunde scandalurile stârnite în urma escapadelor. Însă lucrurile se liniştesc atunci când Vera îl cunoaşte pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va şi căsători. În ciuda previziunilor, tânăra nu îşi continuă escapadele ci devine o soţie atentă şi plăcută, mai ales după naşterea fiului lor, Lorenzo.
Însă lucrurile se schimbă, radical, peste numai câţiva ani. Îndurerată, Vera Schick îşi anunţa cunoscuţii că soţul a părăsit-o fără să spună un cuvânt şi fără să lase nicio explicaţie. În ciuda consolărilor venite din partea apropiaţilor, cei care încercau să o asigure că mai vârstnicul ei soţ se va întoarce, tânăra repetă obsesiv: „Nu, el nu va reveni niciodată!”. Nimeni nu bănuia atunci câtă dreptate avea presupusa victimă a infidelităţii conjugale, conform descopera.ro.
După dispariţia lui Karl Schick, Vera începe să poarte doliu, deşi nimeni nu dovedise moartea soţului ei, situaţie care durează aproape un an. Reuşeşte să-i convingă pe poliţişti că Schick a murit în urma unui accident de automobil şi obţine, astfel, certificatul de deces. Astfel, Vera se căsătoreşte cu Joseph Renczi, un bărbat extrem de bogat.
Considerând suficientă perioada de decenţă impusă de canoanele vremii, tânăra revine în societate acolo unde cunoaşte un alt bărbat, un bărbat al cărui nume avea să rămână în istoria neagră a crimei, Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondenă pentru frumuseţea să şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.
Potrivit jurnalul.ro, cuplul nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei căsnicii, iar Joseph, obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi înşele cu frenezie tânără soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. La scurt timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera îl îngrijeşte seara de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. Renczi moare la câteva luni după îmbolnăvire, iar autorităţile nu văd nimic suspect în acest caz.
Însă plângerea unei femei cum că soţul ei, un bancher important, a dispărut după ce a vizitat-o pe Vera Renczi, a fost decisivă pentru începerea anchetării acesteia.
Zvonurile despre bărbaţi care au dispărut în mod misterios circulau de mai multă vreme dar multora le era teamă să facă ceva împotriva bogatei văduve care stârnea o bizară fascinaţie celor care intrau în contact cu ea. Aproape toţi bărbaţii dispăruţi erau veniţi de prin alte părţi, ceea ce făcea foarte dificilă orice investigaţie.
După mai multe plăngeri, poliţiştii descind la castelul Verei, unde descoperă în pivniţă o scenă absolut şocantă. De jur împrejur erau ordonat aranjate nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc pe care era inscripţionat cu grjă numele şi vârsta celui aflat în interior. Toate persoanele aflate în sicrie erau bărbaţi. În două dintre sicrie se aflau şi doi soţi ai Verei, bancherul al cărui soţie reclamase dispaţia lui, fiul ei în vârstă de 10 ani şi 31 de foşti iubiţi ai criminalei.
Se pare că toate victimele fuseseră otrăvite cu arsenic. Anchetatorii au ajuns la concluzia că Vera suferea de o formă rară de geloie. Când judecătorul a întrebat-o de ce şi-a omorât şi copilul, ea a spus că fiul său o ameninţase că o va trăda şi că oricum era şi el tot un bărbat care ar fi urmat să strângă în braţe o altă femeie.
Vera Renczi a fost condamnată la închisoare pe viaţă dar a murit la scurt timp din cauza unui accident cerebral.

vineri, 22 mai 2015

Moral values


 
  Vorbeam deunazi cu cineva și imi zicea că aș fi misogin și că aș judeca reprezentantele sexului frumos prea aspru și subiectiv.

   Asta doar din cauza faptului că i-am zis că dacă o fată găsește prințul pe cal alb, sunt aproape 100% sigur ca ea va alege calul.

  Nu știu în ce măsură m-am înșelat, dar în majoritatea cazurilor cam așa se întamplă.

  Nu înțeleg de ce nu se acceptă ideea ca valorile morale după care ne conduceam viața au dispărut de mult și că toată lumea aleargă acum după alte lucruri, materiale, care să scoată din anonimat.

  O să fiu acuzat de aceste remarci dar am ajuns la concluzia că TOATE fetele/femeile sunt interesate doar de partea  materiala și sunt dispus să îmi asum această concluzie...

  Vă las un video să trageți voi concluziile...

 


duminică, 17 mai 2015

Amintiri...



 
2.30 P.M.

   Atât este ceasul când scriu aceste rânduri.

   Nu pot să dorm, gândul îmi fuge la tine, și nu pot sa mi-te scot din minte. Ai rămas ascunsă acolo undeva, și mai apari din când în când exact în momentele în care credeam că încep să te uit și să îmi văd de viața mea.

   Dar nu, mai durează până se va întampla asta, nu pot să mă desprind, poate nu vreau. Mă simt bine așa, să îmi amintesc ce era frumos și să sper că acele clipe se vor întoarce. E dreptul meu să pastrez aceste amintiri și speranțe.

   Mi-ai zis să nu mă grăbesc că nu o să iasă nimic bun din asta...Nu te-am ascultat, și acum uita-te la mine, ce epavă am ajuns....Da, ai avut dreptate!

   E prea târziu pentru asta, dar ști vorba ceea; "mai bine mai târziu decât niciodată"!

   Acum mi-au ramas doar regretele că nu am știut să te apreciez cum trebuie, să nu fiu atent la tot ce îmi spuneai și nu am știut să te fac să înțelegi că erai centrul univesului meu.

  Nici in al 13-lea ceas nu am vazut că iți pasă de  mine și vrei ca totul să meargă între noi...nu am fost atent...

  Nu am fost...

sâmbătă, 16 mai 2015

Fading away



 
   I hurt myself today to see if I still feel 
     I focus on the pain the only thing that's real

  Nu mai pot simți nimic, sunt fad...nici bucurie, nici durere, nici să iubești nu mai știu cum mai e...Acel sentiment care ar trebui să umple sufletul omului.
  Se spune că și băieții plâng câteodată.

  Eu nici nu mai știu cum e să plâng, să mă descătușez, să îmi dau frâu liber sentimentelor și să le trăiesc cum trebuie.
  
  Nu.
  
  Un mare "NU" care îmi ghideazâ viața: NU plânge că ești bârbat și te faci de râs, NU îi spune fetei că o iubești pentru că începe să te  joace pe degete cum vrea.

   În ce s-a transformat lumea, unde i-au disparut acele valori sufletești, care ne conduceau odată?

  Merg pe trotuar și văd numai oameni posomorâți, îngândurați care nu mai zâmbesc, nu mai râd, dacă îi întrebi cât e ceasul, nu doar că nu-ți răspund dar riști să fii doborât din picioare.

  Babuțe neajutorate care așteapta o jumătate de oră la semafor să fie sigure că pot traversa fără să pățească ceva...

   Ce se întîmplă cu lumea asta?

   Voi?...Încotro?

   
  

marți, 12 mai 2015

Continuarea unui mit?



   Când am ajuns pentru prima dată la un meci pe fostul stadion "Central", cred că aveam 10 ani. Stăteam și priveam fermecat la ce se întâmpla în jurul meu, eram fascinat să aud 20-30 de mii de oameni cântând într-o singură voce, și mai ales uralele spectatorilor care în acelși timp erau si suporteri, mai fanatici ca acum, veniți din toate colțurile Olteniei, în momentul în care la difuzoare începea imnul Craiovei, al Olteniei și al oltenilor de pretutindeni "Oltenia, Eterna Terranova" și pe teren iși făceau apariția jucători precum Pavel Badea, Silvian Cristescu, Ionel Ganea și mulți alții care au apărat culorile alb-albastre cum nu se putea mai bine.

   Asta este ceea ce am prins eu de când cunosc fenomenul fotbalistic din Craiova, dar bătrâna arenă a fost martoră la multe alte meciuri înainte de a îmi da eu seama despre viață în general.

  Aici trebuie mentionat meciul din semifinala Cupei Campionilor împotriva celor de la Benfica Lisabona din 1983 acel 1-1 cu care ne mandrim ca am fost foarte aproape de ajunge in finala Ligii Campionilor de azi.

  Și ar mai fi echipe mari de menționat care au călcat iarba "Centralului" din Bănie:  Leeds UnitedInter MilanBayern München etc.

   Dar toate astea sunt aum istorie, la fel cum istorie va deveni și aceasta arenă a sportului rege din Craiova care in ultima perioadă a purtat numele unei alte legende craiovene, numele "tunarului" Ion Oblemenco.

   Am să închei acest omagiu adus batrănului stadion cu următoarele cuvinte: 


     "ADIO, BATRÂNĂ CASĂ A TUTUROR OLTENILOR!!!"





   

duminică, 10 mai 2015

Ceva istorie...

   
    În decembrie 1865, la opt luni de la capitularea Sudului, şase tineri din satul Pulaski, din apropiere de Nashville, Tennessee, au hotărât să alunge plictiseala prin organizarea unui club. Toţi erau veterani ai Armatei Confederate, iar unii urmaseră cursuri la colegii prestigioase, unde frăţiile erau adesea întâlnite. Imitând ironic numele acestor frăţii – Beta, Delta sau ce alte nume ar fi avut – au decis ca grupul lor să fie numit Ku Klux Klan. Se întâlneau în secret şi îşi stabiliseră diverse ceremonii elaborate. Membrii clanului se deghizau în costume improvizate: un cearşaf care le acoperea corpul, măşti fanteziste pentru a-şi ascunde faţa şi un fel de pălărie ascuţită care le sporea statura. Conducătorii lor erau cunoscuţi ca Marii Ciclopi (Grand Cyclops).
  Deşi motivele lor erau inocente, apariţia acestor noi entităţi pe străzile întunecate ale oraşului a declanşat panica în comunitatea de sclavi recent eliberaţi. Curând, terorizarea comunităţii afro-americane a devenit un sport obişnuit, astfel începând tranziţia KKK de la un club social inofensiv la un comitet de vigilenţă nemilos.
  Informaţiile despre Ku Klux Klan s-ar răspândit rapid în Sud – fie prin presă, fie pe cale orală. În fosta Confederaţie, după război se instalase haosul. Expansiunea rapidă a Klanului era alimentată şi de o teamă larg răspândită printre albii din sud cu privire la o insurecţie a foştilor sclavi şi de resentimele furibunde împotriva politicienilor nordici care invadaseră sudul după încheierea războiului. Au apărut în numeroase comunităţi organizaţii locale care imitau comportamentul şi înfăţişarea grupului original. Nu după mult timp, Ku Klux Klan a devenit unul dintre cele mai puternice organizaţii ale Sudului. Totuşi, nu exista un lanţ ierarhic de comandă, ci, mai degrabă, o asociere a unor grupuri locale independente care aveau aceleaşi scopuri şi foloseau aceleaşi tactici. Principalele ţinte erau foştii sclavi şi acei politicieni dezrădăcinaţi: erau intimidaţi, erau implicaţi în atacuri nocturne violente şi unii erau chiar omorâţi.
  Dominaţia Ku Klux Klan a fost scurtă, sfârşitul fiind grăbit de revolta sudicilor faţă de metodele extreme la care se recurgea, dar şi de reprimarea din partea guvernelor locale. În 1868, puterea sa deja slăbise considerabil. În 1871, Congresul a emis o lege prin care grupul era scos în afara legii şi era autorizată folosirea forţelor federale în suprimarea Klanului şi judecarea membrilor săi de un tribunal federal. KKK s-a dizolvat – sau cel puţin a stat cuminte – până în 1915, când şi-a făcut din nou apariţia.

luni, 4 mai 2015

Orasul Fericirii



      Ce este fericirea? Unde o găsim? Este ceva fizic sau este ceva ideal?

   Aș vrea să mă urc în mașină și să plec cât mai departe, să uit de tot și de toate, să mă trezesc dimineața și să nu mai știu ce înseamnă să fi trist, să îmi beau cafeaua pe malul mării, să găsesc orașul Fericirii, dacă există un astfel de oraș.

   Dar nu, un astfel de oraș nu există, nu cred că l-a găsit cineva, sau dacă l-a  găsit nu a spus nimănui, de frică să nu-l invadeze, să-l cotropească și să-l distrugă. 

   Pentru că ăsta este instinctul nostru primar, să distrugem ce este frumos, să punem la îndoială toate lucrurile care ne fac fericiți, să ne complacem în acea nefericită situație în care ne-a adus viața.
  
   Nu mai suntem în stare să ne bucurăm de un răsărit de soare, de culoarea unei flori.
  
   Suntem într-o permanentă ceață a monotoniei, a complacerii, nu mai avem putere să luptăm pentru ceva.

  Aș merge până aș termina benzina din rezervor, după care aș continua drumul pe picioare  doar ca să găsesc acel oraș al fericirii, dacă aș fi sigur că este acolo undeva și că aș mai avea putere sa mai fac ceva; dar să nu mă transform eu în invadator, în cotropitor și să nu-l distrug doar din setea de fericire.

  Cât costă fericirea? 

  O putem cumpăra de la supermarket? Se poate lua in rate, vorba cântecului, sau este doar un moment pe care dacă îl ratezi rămâi cu un gust amar și un gol pe care nu mai ai cu ce să îl umpli?

  Eu sunt de părere că fericirea nu este greu de găsit, ea este in fiecare dintre noi, doar că trebuie sa ne deschidem mintea și să o lăsăm să vină la noi, pentru că oricât de mult am căuta-o, pe jos sau cu mașina, tot lângă noi o găsim...

  Trebuie doar să deschidem ochii bine.

  
 

   

vineri, 1 mai 2015

1 Mai-Ziua Internațională a Muncii

  

   
În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

    Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.
În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

                                                                                                                 Sursa : Wikipedia